Ultimul glas al terrei

Sub cerul plin de nori
Din ce in ce mai negri,
Ma apasa o spaima-ngrozitoare
O spaima infricosetoare

Si-ncepe iar sa ploua
Si-s ud-ud pana la piele,
Singele mi se stoarce
Din groaznica-mi durere.

Aud mereu strigate de disperare
Si vad un om cum incet se prabuseste,
Se prabuseste in noroiul negru
Noroi ce parca a inmoiat pamantul.

Dar iata, cum creste o ciuperca
Si creste-creste fara incetare,
Eatat de uriasa-atat de mare
Incet cuprinde si totul amorteste.

Mii de suflete-ngrozite
Privesc imile-n adesea-i ceata,
Ce mereu mereu se lasa
Cuprinzand totul intr-o plasa.

O umbra neagra-ncet se lasa
Un fulger spinteca vazduhul
In bolta-i manioasa
Ce-ncet intuneca pamantul.

Mi-e dor,mi-e dor acum de casa
Dar calea-mi pare mult mai lunga
Intunericul din ce in ce ma apasa
Si si fug ca trasnetul sa nu ma ajunga

Deodata, linistea cuprinde totul
Si fulgerele au amortit si ele
Si ploaia-parca nu mai ploua
Nu se mai aud nici gemete ingrozitoare.

Alerg mereu dar nu mai vad pe nimeni
Pamantu-i sterp si-si rade-ncet de mine,
Caci nu mai sunt decat o umbra
Ce-ncet incet se stinge.

Si-n bezna ce ma inconjoara
Aud un sunet ce lin coboara,
Si-un fior tot corpul mi-l cuprinde
Adio Terra! Adio omenire!